Ziarist la Jurnalul Sighişoara Reporter

Pixu' şi gândirea plată, ce ziarist eram odată!…

  • Cronologie

  • Reclame

Începuturi

Coperta ediţiei revistei AC în care am debutat

„Boemia salvează românia!”. Bă, nenică, greu de spus! Greu de ales şi un răspuns definitiv, căci primirăm iarăşi o grămadă de scrisori, unele chiar interesante, precum ar fi cele expediate de: Katrina Kukta (Cluj), Dumitriţa Păduraru (Codlea), Alina Chiruţă (Iaşi), Sorana Pârvulescu (Bucureşti) şi Crisitian Grigore (Craiova). Pân’ la urmă, frământat, juriul a decis ca premiul săptămânal în valoare de 100 de dolari (în lei, la cursul zilei) să meargă înspre ADRIAN DIŢĂ din Sighişoara. Bravo lui! (…)”…

Cu aceste cuvinte din Academia Caţavencu, numărul 15 (438) din 18 – 24 aprilie 2000, a început „aventura” mea în Jurnalul Sighişoara Reporter, aventură care (încă) mai durează şi azi. Pentru, pe lângă premiul de 100 de dolari de la acea vreme, m-am ales şi cu o colaborare la săptămânalul local după ce redactorii de-atunci, cititori ai Academiei Caţavencu, au remarcat acest „debut” al meu, determinat mai mult de premiul pus în joc decât de vreun presupus „talent” pe care încă unii consideră că l-aş avea… Şi zic asta întrucât, recititind acum materialul cu care am câştigat acel premiu, nu mi se pare unul genial, care să merite acei bani. Eu, unul, nu mi-aş da premiu pentru aşa ceva. Dar prin anul 2000 altele erau standardele, chiar şi la Academia Caţavencu.

Acest blog este rezervat pentru toate articolele pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Jurnalul Sighişoara Reporter – un fel de Opere complete 🙂 – însă, nu-i aşa?, trebuie să am un punct de plecare. Iar punctul de plecare este acest material din Academia Caţavencu, pe care-l voi posta în cele ce urmează, oricât de insipid şi redundant pe alocuri mi se pare acum, după mai bine de 10 ani. Deci…

Boemia salvează România

-file de jurnal-

nu-ştiu-cât ianuarie 1999

Boemia salvează România!

La mulţi ani, băi jurnalule! Iată, a mai trecut un an în care n-am realizat mai nimic, sau, mă rog, aproape nimic, ca să nu fiu chiar atât de nerecunoscător Providenţei sau lui Dumnezeu. Dar, vorba aia, putea fi şi mai rău, nu-i aşa? Pentru anul ăsta am o grămadă de planuri, însă nu ştiu în ce măsură se vor sau le voi realiza. Ar trebui întâi să-mi schimb mentalităţile. (Mentalităţile, pe naiba! Ar trebui să mă pun pe treabă, că-s un leneş fără pereche în casa asta!) Am nevoie de un purcoi de bani ca să-mi pot pune planurile în aplicare, bani care cam lipsesc cu desăvârşire. Eu, în orice caz, sper ca la începutul anului viitor să nu mai exclam:  „Băi jurnalule, a mai trecut un an în care n-am realizat nimic!”.

15 ianuarie (da’ nu ’99, ci 2000)

A trecut aproape un an de când nu am mai scris în periodic (că jurnal nu mai poate fi numit), fie pentru că n-am avut ce, fie pentru că n-am vrut, fie pentru că n-am avut chef. Mare lucru totuşi nu s-a întâmplat. A fost un an ca mai toţi anii (mă refer la ’99), condimentat cu vreo două mineriade, o vizită a Papei, o spitalizare (a mea) pe bază de diaree şi, evident, o eclipsă totală. În rest, aceleaşi eşecuri (căzut la admiterea în facultate pentru a nu-ştiu-câta oară) şi aceleaşi zile plictisitoare în care, dacă nu te masturbeză, înnebuneşti. Şi dacă nu am înnebunit, cred că e evident ce am făcut. Am avut şi câteva realizări: am fost evacuat de la baba la care locuiam cu chirie şi acuma stau cu părinţii ca orice copil cuminte; mi s-a mărit salariul de vreo trei ori (adică de trei ori cu câte 10 – 20%) şi m-a pus dracu’ de mi-am luat casetofon cu CD la care, evident, mai am de plătit vreo 11 rate; cam până la sfârşitul mileniului, adică. La fel ca şi anul trecut, a trebuit să spun despre 1999 că a trecut, aşa, fără să rezolv nimic din ce mi-am propus. Şi acuma stau şi mă mir că încă n-a venit sfârşitul lumii, pentru că în mod sigur asta e cauza pentru care nu am realizat nimic: aşteptam sfârşitul lumii. Însă acest pericol a trecut, deci anul acesta o să fie plin de realizări.

sfârşitul lui martie (sau aprilie?) 2000

Se presupune că într-un jurnal se notează toate sau cele mai importante evenimente care au loc în fiecare zi (că de-aia-i jurnal), iar nu dacă am făcut bine că mi-am luat televizor cu video gata stricat sau că m-am masturbat. Iar dacă nu notez evenimentele importante şi mai ales dacă n-o fac zilnic, care va să zică nu se-ntâmplă. Deci cele mai multe zile seamănă unele cu altele: adică în fiecare zi mă duc la servici unde, după caz, muncesc sau mă enervez; apoi vin acasă unde, tot după caz, mănânc, mă odihnesc sau mă enervez; apoi, tot după caz, mă uit la televizor, ascult muzică sau iar mă enervez dacă nu pot să fac toate astea. Aşa că cele mai importante evenimente au loc cam o dată pe săptămână sau, după caz, o dată pe lună. Deci, iar mă enervez.

Adrian Diţă

Serios acuma: nu ştiu ce-a fost în capul celor de la Academia Caţavencu de-atunci de mi-au dat mie, pentru materialul ăsta, premiul ăla de 100 de dolari. Însă nu pot să nu recunosc că mi-au prins bine. Deci: Mulţumesc Academia Caţavencu! Ai fost trambulina mea iar eu o să rămân fanul tău etern! 😉

Reclame

2 răspunsuri to “Începuturi”

  1. […] articol ce mi-a apărut în Jurnalul Sighişoara Reporter acum mai bine de 10 ani, precum şi materialul publicat în Academia Caţavencu de la care a pornit totul. Începutul a fost mai greu. De-acum […]

  2. […] eu am făcut câteva “cursuri“ la […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: